I want the old Tara back!

Ma auto-trimit in service, cred ca mi-a expirat garantia. Cearcanele sunt mai vizibile ca niciodata, corectorul nu mai face decat sa stearga vreo 2 ore din cele multe nedormite din fiecare noapte. Mi-am comandat niste efedrina sub forma unor pastile ce-ar trebui sa-mi creasca rezistenta, sa ma faca mai atenta si sa-mi ajute organismul in procesul de lipoliza. Capitolul efecte secundare e chiar inspaimantator: stare de agitatie, euforie (ce fain ar fi!), iritabilitate sau din contra – depresie, anxietate, palpitatii, aritmii, tahicardie, hipertensiune (p-asta o am deja…), infarct de miocard, greata, dureri abdominale, tremor, insomnie (si p-asta o am deja), dureri de cap, convulsii.

Pe langa asta mi-am cumparat din nou dupa vreo 4 ani ceai de papadie si mi-am facut in dulap o sectiune pe care o sa o numesc “Tara merge sa alerge de 3 ori pe saptamana”. Partea aiurea la alergat e ca din Aviatiei o sa merg cu metroul pana la Aviatorilor si apoi o sa merg pe jos pana la stadion destul cat sa ma plictisesc, apoi o sa alerg cate 50 de metri si apoi o sa ma opresc, o sa mai alerg si o sa ma mai opresc si apoi o sa fiu ingrozitor de obosita si o sa caut disperata un taxi.

Ce m-a apucat cu auto-trimisul in service? Nu stiu, cred ca e din cauza ca am avut o copilarie aiurea. Pentru ca m-am tot mutat din oras in oras cand eram mica n-am avut niciodata prieteni, asa ca m-am apucat sa invat tot felul de lucruri si sa fac voluntariat asa ca acum nu am prieteni din copilarie pe care sa-i scot in oras, cu fostii mei colegi de liceu nu am subiecte comune de conversatie, alti oameni ma vad prea tanara pentru a ma integra in cercurile lor. Nu ma potrivesc nicaieri… si am avut revelatia ca eu muncesc intr-o forma sau alta de printr-a 10-a si niciodata nu am avut un concediu – niciodata nu am plecat “undeva” pentru o saptamana strict pentru a freca menta. Cand aveam timp n-aveam bani, cand aveam bani n-aveam timp, cand aveam si timp si bani n-aveam cu cine.

Dupa ce o sa ies din service peste 3 luni “tunata” probabil ca o sa fie mai simplu sa gasesc un “cu cine” prin social ads pe Facebook: Tara Duveanu cauta partener pentru vacanta in… Polonia.  Trebuie sa ne adaptam daca ala a devenit standardul… si sa ne umplem conturile de pe retelele sociale cu alt tip de poze.

…

Ai mei se familiarizeaza cu termeni ca “citostatice” & co. in vreme ce eu rascolec internetul si gasesc articole ca asta. Ma ajuta sa inteleg lucruri.

De ce planuiesc sa ma tund scurt

Vorbesc despre asta. I-am spus Roxanei ca pentru suma potrivita pentru Spitalul “Grigore Alexandrescu” ma tund scurt. O sa-mi stea ca naiba, stiu asta foarte bine, dar cum nu am timp de lucruri mai complexe ca o vizita la frizer/coafor/whatever e ok si asta.

Astazi am primit pe mail un link de la dna. dr. Enescu, de la spitalul pentru care noi incercam sa strangem bani la Soup Nights. E despre un caz fericit – unul in care un mic aparat cumparat din bani stransi la Soup Nighs a ajutat. Ieri am primit un mail de incurajare pe aceeasi tema de la altcineva. Uitasem ca lucrurile astea te fac sa vezi viata altfel.

Online dating

V. mi-a scris spunandu-mi ca nu stie exact cum ar trebui procedat, dar ca imi lasa un link spre pozele sale si asteapta sa-i dau un semn cum ca nu m-am speriat de ceea ce am vazut si ca vreau sa primesc si partea cu “despre V.” ce probabil e scrisa deja si asteapta sa fie trimisa si spre inbox-ul meu.

Acum cateva zile mi-am facut un cont pe un site de dating sa vad cum se intampla anumite lucruri si nu ma refer la agatat ci la comportamentul online al celor care isi cauta pe astfel de site-uri potentiali parteneri. La cateva minute dupa ce mi-am creat cont aveam 10 prieteni si 41 de fani (mult zgomot pentru nimic). Am primit mesaje in care mi se cereau poze si id-ul de Messenger dar si un mesaj in care mi se cerea o adresa de e-mail – pentru ca el se gandea ca ar putea sa-mi scrie din cand in cand. Lui i-am dat o adresa de e-mail, in rest am ignorat cererile. Spre surprinderea mea mi-a scris si e un tip ok…

M-apucasem sa tastez cateva cuvinte intr-un mesaj in care sa-l asigur ca parintii lui n-au dat-o deloc in bara si atunci mi-am dat seama ca nu ar trebui sa-i raspund. As avea doua posibilitati: sa-i spun ca nu ma interesa agatatul si ca incercam sa aflu alte lucruri pe site-ul respectiv si ca i-am dat adresa mea de e-mail pentru ca eram sigura ca n-ar fi in stare sa si trimita un porumbel electronic sau sa uit sa-i spun ca persoana cu care el crede ca discuta nu exista in conditiile specificate pe site si sa las lucrurile sa mearga mai departe.

Desi mi se pare un domeniu de studiu fascinant, nu stiu daca pot sa ma detasez atat de mult cat sa-i vad pe anumiti oameni ca pe niste cobai sau sa renunt la o parte din intimitatea mea spre a fi prezenta pe un site de dating ca duduia Duveanu si nu altcumva.

Relatiile care incep online nu au decat un singur canal de comunicare disponibil la inceput – site-urile de dating (de obicei). Intalnirile fata in fata se intampla mult mai tarziu si uneori sunt prilej de dezamagire, mai ales ca trebuie sa acceptam ca nu suntem pe atat de profunzi pe cat ne-ar placea sa credem. Pe site-urile de online dating oamenii incearca sa gaseasca un echilibru intre a avea un profil conform cu realitatea si a-si prezenta atuurile. Problema e ca nu intotdeauna reusesc sa surprinda realitatea, de unde si dezamagirile ori surprizele placute din momentul intalnirilor fata in fata. Cei de la Berkeley ajungeau la concluzia ca atractivitatea fizica e la fel de importanta si pe site-urile de dating ca si in viata reala – poti sa fii super-amuzant/a si super-istet/isteata, reprezentantii sexului opus te contacteaza daca poza ta ii face sa creada ca esti atractiv/a fizic.

sursa foto

LMA GMP!

Joi seara a fost petrecerea GMP de 10 ani – ocazie de dezvoltarie de spus La Multi Ani pe Facebook si de petrecut cu familia din agentie.  Si daca tot a fost Tara sa petreaca, macar sa petreaca cum trebuie… Am ajuns acasa pe la 4 cu o fraza de-a lui David Droga in minte, una ce aparea in editorialul lui Felix de pe ultima pagina din “GMP People” – frumosul ziar tiparit de agentia ce implineste 10 ani: We can change the fucking world, guys!”.

Vineri am fost foarte bine dispusa, doar ca mai incurcam niste lucruri, anumite conexiuni pur si simplu nu se faceu in creierul meu. Domnul 322* a fost martor, mi-a urat week-end frumos si eu am raspuns “si voua!” in loc de “si dvs.!” ori “multumesc!” sau orice altceva ar fi avut logica. Mai tarziu am incurcat niste termeni si in cele din urma am ajuns la concluzia ca nu am cum sa fiu atat de bine dispusa dupa ce am dormit doar cateva ore, asa ca m-am ofilit in consecinta.

Concluziile serii au fost ca: mi-am gasit o noua familie (si stiu ca suna a telenovela, dar eu mereu ma atasez de oamenii alaturi de care lucrez),  ca in compania potrivita pot sa ma dezlipesc de scaun si sa dansez si ca vinerea nu e total compromisa dupa o petrecere dintr-o zi de joi, dar anumite circuite or sa fie parjite…

*Domnul 322 ma duce pe mine la birou aproape in fiecare dimineata. Exista un ritual: eu sun la Tess Taxi si spun “buna dimineata” si cum ei stiu si cine sunt si unde stau si ce vreau de la ei, mi-l trimit pe domnul 322, care stie intotdeauna unde trebuie sa ajung fara sa-i spun eu. Isi da seama dupa ora din zi la care ne vedem.

Din vremea in care sentimentele erau “chestii”

In incercarea de a intelege cat mai bine cum gandeste o adolescenta m-am apucat sa ma uit peste vechile mele agende – acelea pe care imi notam intalniri cu directori de programe din diferite ONG-uri, ca mamei prietenului meu i-au placut nuvelele mele, ca trebuie sa-mi platesc cursurile de marketing dupa ce-mi iau alocatia… Am pornit cu ideea ca o sa gasesc lucruri interesate despre adolescente si mi-am dat seama ca adolescenta mea a fost o lunga lista de “to do”. O lunga lista de lucruri pe care le grabeam… Marketing la 15-16 ani? Dude, what the fuck? Oricum, asta cu alocatia mi se pare din cu totul alta lume – la un moment dat in existenta mea chiar primeam bani de la stat…

Mi se mai pare incredibil ca-mi notam tot felul de tampenii, cum ar fi ziua in care m-am despartit de Tudor (sau el de mine, nu stiu la care dintre evenimente faceam referire), ca aveam sedinte la primarie pentru ca faceam parte din comisii cu nume complicate si ma luam foarte in serios, ca dadeam bani sa-i cumparam lui Ontanu cadou de ziua lui, ca strangeam ajutoare in liceu pentru un sat unde inundatiile facusera prapad si directorul ne lua la misto, ca parintii mei au aruncat intr-o zi toata cafeaua din casa pentru ca li se parea ca beau prea multa cafea pentru o pustoica ce oricum avea probleme cu inima.

Despre viata stiam inca de pe atunci – “fara cearcane nu ai succes”. Greseam crezand ca din moment ce spui ca tii la cineva nu o sa-l uiti peste ani, greseam si crezand ca alegerile importante apar doar din cand in cand in viata cuiva, greseam crezand ca “totul trece” e doar o vorba, ca nu-i nimic adevarat acolo…

Ma gandeam ca ar trebui sa-i caut pe oamenii astia care au fost atat de importanti pentru mine acum ceva ani, dar mi-am dat seama ca ei nu mi-au notat numele in nicio agenda, in niciun jurnal, asa ca ei nu or sa-si aminteasca de mine… Mi-am cautat totusi cativa colegi de liceu – unii dintre cei cu care ma intelegeam mai bine sunt pe FB, unii dintre cei pe care nu-i prea simpatizam sunt pe Hi5. Au poze cu ei si cu copiii lor (o chestie care ma sperie ingrozitor) ori poze din liceu pe post de imagini de profil.

sursa foto

M-am razgandit, si-o chestie despre Old Spice

Probabil ca nu e o mare surpriza, dar m-am razgandit… Cum depresia a disparut, vad lucrurile altfel. Asa ca o sa mai scriu si pe aici din cand in cand, dar Social Service ramane baza.

Stiti ce ma amuza foarte tare zilele astea? Ca apar din nou articolele scrise de diferite persoane in care se spune despre oamenii care au in job description “social media services” dar si care se auto-intituleaza social media gurus ca n-au un job “adevarat”, ca habar n-au despre ce vorbesc, ca fac umbra Pamantului degeaba, etc. Toate articolele astea sunt scrise de oameni care nu inteleg cum functioneaza o campanie online ori cum ar trebui sa arate o strategie de comunicare online in social media pentru o companie, altfel si-ar da peste mana cand le-ar veni sa scrie lucruri de genul asta…

Cine a spus ca exista un rol foarte important pentru oamenii de social media? Iain Tait, Global Interactive Creative Director la Wieden + Kennedy, adica omul care primeste laudele pentru nebunia din ultimele zile cu Old Spice. Cum au fost facute zecile de raspunsuri video? Repede si bine, de un grup care a implicat “social media experts”, tehnicieni si echipa de creatie. Dar ce stiu astia de la Wieden + Kennedy, doar sunt o agentie de mana a 14-a, sa-i ascultam pe cei care arunca rosii si oua inspre oamenii care lucreaza in agentii ori in companii ocupandu-se de social media… ca aia sunt expertii.

The new Tara needs a new blog

Au fost niste ani interesanti in care am blogguit si in romana si in suedeza, si fericita si deprimata, si indragostita si cu inima cioburi. Acum ca am crescut si ca vad lucrurile altfel renunt la blogul personal. El ramane aici, eu plec spre un blog in care sa scriu despre ceea ce fac, despre industria ce mi-e atat de draga. Va multumesc ca mi-ati citit randurile pana acum.

At my lowest

Nu e cea mai fericita perioada a existentei mele, ba chiar e una dintre cele

mai nefericite. Daca problemele de sanatate ale bunicii mele nu au aparut din vina mea, in rest se poate spune ca am stiut cum sa-mi complic viata si sa iau niste decizii neinspirate pentru care sa platesc cu varf si indesat si in perioada urmatoare.

Ca orice femeie deprimata ajunsa in momentul “hai ca o iau de la capat” m-am dus sa ma tund cat sa nu-mi mai intre parul in ochi, ocazie cu care mi-a fost atrasa atentia ca am foarte multe fire albe. Curioasa m-am uitat mai de aproape in oglinda si da… c

restetul meu e plin de fire albe, la 23 de ani am ajuns in ac

el stadiu al vietii in care imi vopsesc parul nu doar pentru ca imi doresc o nuanta ceva mai inchisa decat aia cu care m-a inzestrat natura ci si pentru ca trebui sa-mi acopar numeroasele fire albe.

O iau de la capat, cu ceva mai multe handicapuri ca anul trecut si ca acum doi ani… dar o iau de la capat.

Pentru ca eu ma mut…

…inapoi la mama, ramane libera o camera foarte faina intr-o mansarda pe Academiei (la Universitate). Daca va intereseaza, trimiteti-mi un porumbel electronic la tara . duveanu at gmail.com